Legende și mituri dacice

Cel mai vechi text este al lui Herodot (secolul al V-lea î.Hr.). El scrie că geții „se cred nemuritori”: nu mor, ci merg la Zalmoxis, pe care unii îl numesc Gebeleizis. Tot el descrie un obicei: din cinci în cinci ani, geții alegeau un sol și îl trimiteau la zeu, aruncându-l în sulițe ținute cu vârful în sus. Dacă solul nu murea, era socotit nevrednic și trimiteau altul. Herodot mai notează că, în vreme de furtună, ei trăgeau cu săgeți spre cer, amenințându-și zeul.

Herodot adaugă și ce povesteau grecii de pe țărmul Mării Negre: că Zalmoxis fusese om, sclav al lui Pitagora, apoi liber și bogat, că a ridicat o sală unde își primea oaspeții și le vorbea despre viața de apoi, iar apoi s-a ascuns trei ani într-o locuință subterană, reapărând în al patrulea. Herodot spune sincer că nu crede povestea întocmai și că socotește pe Zalmoxis mult mai vechi decât Pitagora.

Platon (Charmides) amintește de medicii lui Zalmoxis, care ar fi spus că nu se poate vindeca trupul fără suflet. Strabon (secolul I) repetă legătura cu Pitagora și adaugă că Zalmoxis s-a retras într-o peșteră de pe un munte socotit sfânt. Ce rămâne sigur: pentru autorii antici, geții aveau o credință aparte în supraviețuirea sufletului. Cine a fost Zalmoxis cu adevărat rămâne o dezbatere deschisă între istorici ai religiilor.

Ani între două trimiteri ale soliei către zeu, după Herodot

05

Ani petrecuți de Zalmoxis sub pământ, după povestea grecilor

03

Strabon numește muntele sacru Kogaionon și spune că aici se retrăsese Zalmoxis, iar mai târziu stăteau regele și preotul cel mare. Unde se afla muntele nu spune precis. Mulți autori îl caută în zona Munților Orăștiei, unde se găsesc cetățile dacice, însă localizarea rămâne o ipoteză și nu o dovadă.

Strabon povestește că regele Burebista (secolul I î.Hr.) a dus Dacia la putere cu ajutorul preotului Deceneu, un om care „cunoștea semnele cerului” și pe care poporul îl asculta ca pe un zeu. Tot Strabon scrie că regele a poruncit să se taie viile și să se renunțe la vin. Mai târziu, Iordanes (secolul al VI-lea) îl face pe Deceneu și sfătuitor al unor regi goți. Legenda s-a întins deci peste veacuri, iar o parte din ea aparține tradiției gotice, nu dacilor.

Pe Columna lui Traian, în mâinile oștenilor daci apare un stindard cu cap de lup și corp de șarpe, numit în limbajul de azi drac. Arrian scrie despre asemenea steaguri-dragon, folosite de popoare din stepă. Izvoarele nu spun că dracul ar fi fost un simbol sacru al dacilor; acest înțeles a venit mai târziu. Sigur este că figura era folosită pe câmpul de luptă și că romanii au recunoscut-o drept dacică în sculptura victoriei lor.

Dracul dacic (reconstituire)

Dracul dacic (reconstituire)

Stindard cu cap de lup și trup de șarpe, în mâinile oștenilor daci din scenele Columnei. În poză, o reconstituire a lui.

Dio Cassius relatează că regele Decebal, înainte de înfrângerea din 106, a abătut cursul râului Sargetia, a îngropat în albie argint, aur și obiecte prețioase, apoi a pus râul la loc, iar cei care făcuseră lucrarea au fost uciși. Un prizonier, Bicilis, ar fi arătat locul romanilor. Același autor spune că Decebal, urmărit, și-a luat singur viața. De aici pornesc povești vechi de tezaure ascunse. Arheologia nu a dovedit însă un tezaur al lui Decebal anume; descoperiri de bijuterii din aur există, dar nu pot fi legate de acest episod.

Herodot (IV, 94) scrie că, atunci când tună și fulgeră, geții își trag săgețile spre cer și își amenință zeul, fiindcă nu socotesc că ar exista alt zeu decât al lor. Numele zeului apare în izvor în două feluri, Zalmoxis și Gebeleizis, iar istoricii religiilor discută dacă e vorba de același zeu sau de doi. Herodot nu spune că a văzut obiceiul, îl relatează după alții. Rămâne o imagine foarte veche a felului în care străinii vedeau credința geților: dârză, aproape sfidătoare, față de puterile cerului.

Strabon (VII, 3, 12) spune că dacii se numeau la început daoi. Lexiconul lui Hesychios arată că un cuvânt asemănător, daos, însemna „lup” în limba frigiană. De aici a pornit ipoteza că numele dacilor ar însemna „cei ca lupii”. Ipoteza e foarte răspândită, dar rămâne o ipoteză: legătura dintre cele două cuvinte nu se poate dovedi. Sigur este că pe Columna lui Traian stindardul dacilor are cap de lup (vezi mai sus, la drac). Din aceste două fire s-a țesut în vremea noastră povestea „dacilor-lupi”, o legendă a prezentului, nu a antichității.

În jurul anului 292 î.Hr., regele get Dromihete l-a prins în luptă pe Lisimah, unul dintre urmașii lui Alexandru cel Mare. Diodor din Sicilia (XXI, 11–12) și Pausanias (I, 9) povestesc ce a urmat: prizonierul a fost poftit la un ospăț cu două mese, una încărcată, după obiceiul macedonenilor, alta simplă, după obiceiul geților. Regele get l-a întrebat atunci de ce a venit cu războiul la un popor sărac și, după ce au făcut pace, l-a lăsat să plece. Prinderea lui Lisimah e pomenită de mai mulți autori, între ei și Strabon (VII, 3, 8). Scena ospățului ține de povestea cu învățătură pe care grecii au păstrat-o, nu de un document.

Legenda Babei Dochia și poveștile cu Traian și Dochia sunt păstrate în folclorul românesc și au fost culese de folcloriști din secolul al XIX-lea, între care Simion Florea Marian. Ele nu apar în nicio sursă antică și, pentru istorici, nu spun nimic sigur despre daci. Sunt totuși o parte vie din felul în care românii își închipuie trecutul, de aceea le păstrăm aici, cu eticheta lor.

Cea mai cunoscută legendă din folclorul românesc despre începutul primăverii a fost culeasă în secolul al XIX-lea de Simion Florea Marian, în Sărbătorile la români (1898–1901). O bătrână, Baba Dochia, urcă muntele cu oile în primele zile ale lunii martie, îmbrăcată în nouă cojoace. Când soarele încălzește, le scoate pe rând, dar frigul se întoarce, o prinde fără haine și o preface în stană de piatră, împreună cu oile. Zilele schimbătoare de la începutul lui martie se cheamă „zilele babelor”. În unele variante legenda se leagă de Muntele Ceahlău. O variantă mai nouă o face pe Dochia fiica lui Decebal, care fuge de Traian și cere să fie prefăcută în piatră: povestea leagă folclorul de istoria dacilor, dar nu are nicio sursă antică.

• Izvor antic: spune ce a auzit un autor; îl atribuim („Herodot scrie că…”).
• Tradiție populară: legendă culeasă mai târziu; frumoasă, dar fără valoare de dovadă istorică.
• Invenție modernă: texte și „documente” prezentate drept dacice fără sursă verificabilă; le tratăm separat, cu poziția Explore Dacia și poziția istoriografiei academice (vezi Tăblițele de la Sinaia).